Mereu am ascultat soaptele sufletului meu, de cand am inceput sa aud niste suspine, pana la urlete, plansete sau gemete. Nu am inteles chiar de la inceput ce se intampla, era ca o limba straina pe care nu o intelegeam. Eram prea tanara sau prea naiva sa ascult aceste soapte, pana cand intr-o zi, mi-am aplecat urechea si am ascultat, cuvant cu cuvant, ceea ce sufletul imi soptea zi de zi. Aceste soapte insistente ma oboseau, ma iritau, ma enervau, ma faceau sa plang sau sa rad ironic. Nu stiam ce am de facut, cum sa reactionez, cum sa-l ajut, cum sa-l alint, cum sa il calmez. Am inceput sa-i vorbesc, sa-l mint ca totul va fi bine, insa el continua sa sopteasca, sa-mi sopteasca ora de ora, minut de minut, clipa de clipa …. A continuat sa sopteasca pana in ziua in care i-am raspuns ; la inceput cu o voce stinsa, fara prea mult curaj, ca pe urma sa-i vorbesc ore in sir… Cu timpul l-am invatat sa zboare, sa calatoreasca, sa intre in alte suflete, sa duca si sa aduca sentimente din acele suflete, intocmai unui porumbel calator, ca in final sa se intoarca in cuibul lui.
Copil fiind, am avut mereu impresia ca lumea adultilor este o lume plina de mister, complicata si incarcata de sentimente : dragoste, ura, suferinta, fericire. Imi puneam uneori intrebarea cum voi fi eu ca adult si cum voi supravietui in aceasta lume pe care nu o intelegeam si ma speria. Eram prinsa deseori in acest vartej al sentimentelor si purtata pe niste meleaguri straine unde rataceam singura, in nestire. Azi, adult fiind, continui sa ratacesc fara sa-mi gasesc locul, intru in alte vieti pentru a ramane foarte putin timp, cat sa cercetez noul teritoriu, sa descopar o lume noua si apoi sa dispar.
Singuratatea ma asteapta, calma, intr-un colt al camerei si ma priveste cu repros atunci cand ma intorc acasa. De fiecare data cand intru pe usa, sper sa nu o mai gasesc acolo, nestingherita, cu acel zambet satisfacator ca ma vede din nou, pierduta, in fata ei ; chiar daca ea, doar ea a fost alaturi de mine atunci cand am avut nevoie, ea mi-a pansat ranile si mi-a sters lacrimile dupa fiecare esec, ea m- a cuprins cu brațele ei reci si m-a sarutat pe frunte sa-mi readuca somnul atunci cand in toiul noptii priveam plafonul. Singuratatea…un rau necesar, care creeaza dependenta si iti modifica, incetul cu incetul, caracterul, sentimentele, visele, gandurile. Iti dai seama ca ai devenit o alta persoana atunci cand ar trebui sa fi indragostita si realizezi ca nu mai poti fi, atunci cand ar trebui sa iubesti si nu mai simti nimic, atunci cand ar trebui sa fi beata de fericire si tu pleci fulgerator.
soapte 