Intru in metroul rece si trist. Ca in fiecare dimineata, simt ca mi-e greu sa respir. Aerul e atat de incarcat si azi…incarcat de ganduri care alearga aiurea prin vagon. Incerc sa le ignor si ma intreb daca numai eu le vad. Fac pe indiferenta, sa nu observe ca le-am remarcat prezenta. Nu ma gandesc la nimic…imi tin ostatice propriile ganduri, nu vreau sa le vad si pe ele alergand ca nebunele. Privesc atenta chipurile celor din jur, nimeni nu pare sa observe ca se intampla ceva iesit din comun.

E devreme si totusi oamenii par obositi; ma intreb daca sigur e dimineata, daca oamenii, inainte de a intra in metrou au remarcat cerul albastru si rasaritul soarelui, daca au ascultat ciripitul pasarilor atunci cand au iesit din casa, daca si-au propus sa fie azi mai optimisti si mai buni. Nu, nu cred. Femeia care e in fata mea priveste in gol cu mainile impreunate. As vrea sa ma priveasca, sa ii zambesc, dar nu o face si poate ar crede ca sunt nebuna. Cine iti mai zambeste, asa, fara motiv la 6 dimineata? Nu vreau sa ii mai privesc gandurile care o inconjoara si, in joaca, ii acopera fata gata sa o sufoce. O vad cum inchide ochii pentru o clipa si respira adanc. Oare si-a spus ca va fi bine sau ca nu mai poate continua? As vrea sa ma reped asupra gandurilor ei si sa le inlatur, sa le strang in palma mea calda. La urmatoarea statie, se ridica greoi si o vad cum iese, cu pasi marunti, din vagon. Gandurile o urmeaza, brusc supuse si umile, si nu mai stiu cine e victima de fapt….

Ne-am obisnuit sa creăm ceva ce ne distruge: un gand, infim la inceput, pe care continuam sa il hranim, sa ii facem culcus in mintea noastra care devine la un moment dat neincapatoare.

Ma ridic; se apropie statia la care cobor, in fiecare zi, aproape la aceeasi ora, aproape din acelasi vagon, lasand in urma aproape aceeasi oameni cu exact aceleasi ganduri.

Nu vreau sa fie acceasi zi ca ieri…. zambind, pe scarile rulante ce ma poarta la suprafata, privesc cerul, copacii care se intind falosi spre inaltimi. O raza de soare imi mangaie obrazul iar o adiere de vant imi trece usor prin par. Am decis sa nu ma mai gandesc la nimic, asa ca redau libertatea gandurilor mele care se pierd printre oameni. Vreau sa ma simt libera, vreau sa profit de tot ce ma inconjoara, fara sa fiu prizoniera propriilor mele ganduri….

Viata e un dans… solo sau in cuplu…

Am ales melodia mea preferata si am inceput sa dansez asa cum o faceam cand eram copil, in camera mea, fara sa ma vada nimeni. Uneori simt ca sunt gata sa-mi iau zborul dar raman cu picioarele pe pamant, nu face parte din coregrafie.

Inchid ochii…si dansez… dansez cu vantul care imi sopteste ca libertatea e tot ce e mai scump pe lume. Zambind, ma las condusa in acest dans care imi reda calmul si linistea de care am nevoie. Dansez cu marea care ma poarta pe valurile ei intr-un dans nebun. Imi las capul pe spate si incep sa rad. „Ma simt fericita…deci asta e fericirea?” o intreb cu ochii mari. „Da, asta e fericirea” imi sopteste marea la ureche. ” De ce am crezut ca e mult mai complicat sa fii fericit? De ce am cautat pretutindeni fericirea cand ea era deja in sufletul meu, pe care l-am rascolit de atatea ori, cautand vrute si nevrute si nu am observat fericirea, ascunsa intr-un colt.” Muzica se opri brusc. Marea se opri, vantul la fel si o liniste asurzitoare se asternu pretutindeni. Imi auzeam respiratia si bataile inimii.

„Auzi?” imi sopti vantul la ureche. „Ce sa aud?” intreb nedumerita. „Iti auzi bataile inimii?” „Da…le aud” soptesc la randul meu. ” „Niciodata nu le-ai auzit pentru ca nu ai ascultat… ti-ai fi dat seama demult ce e fericirea…”

Cu picioarele goale in nisipul fierbinte, privesc marea. Valurile zgomotoase si reci imi cuprind gleznele incercand parca sa ma cheme din nou la dans.

De atata vreme incerc sa te gasesc, cand de fapt trebuia sa incep cu mine insami, sa ma regasesc eu intai…. Zambind, privesc in jurul meu si strig: ” Ascuuultaaaa-ti iniiiimaaaa!”

Am invatat sa fiu o luptatoare. De fiecare data cand am cazut, m-am ridicat si am mers mai departe.

Mereu am mai gasit un strop de speranta, un strop de optimism.

Trebuie sa privim in jurul nostru si sa ne agatam de o raza de soare, de o adiere de vant, de o nota muzicala, de o poveste dintr-o carte, care ne pot duce departe si ne pot readuce zambetul pe buze. Pe urma, ofera acest zambet cuiva, care sa il duca mai departe si sa il ofere la randul său , altei persoane. Cat de departe va ajunge zambetul tau !

Știu ca te afli undeva și ma cauți… și eu te caut… De atâtea ori am crezut ca ești tu. Așteptam o vorba, un gest care sa te trădeze, dar de fiecare data realizam ca e din nou un străin care a intrat în viata mea și l-am lăsat sa plece, pentru ca nu erai tu.

Visele și gândurile noastre se întâlnesc deseori și călătoresc împreuna peste mări și țări , intre ficțiune și realitate. Zi de zi sufletele noastre se contopesc, sentimentele noastre se zbat intre speranța și dezamăgire, speranța ca ne vom întâlni, dezamăgirea ca timpul trece și drumurile noastre rămân paralele. Avansam pe acest drum, cu pași mărunți, obosiți, punându-ne din când în când palma la frunte, privind drumul drept și infinit parca, pe care avansam cu încăpățânare. Privim apoi cerul în care credința noastră a murit demult, ne întrebăm dacă poate totuși un miracol va cobori pe pământ și pornim la drum cu umerii apăsați de eșecuri, cu pașii greoi trăgând speranțele în urma lor ca niște lanțuri, dar cu privirea înainte, cautând răscrucea de drumuri, locul nostru de întâlnire.

Nu fii trist…într-o zi iți promit, ne vom întâlni și nu te voi lasa sa pleci niciodată. Ne vom povesti aventurile, vom rade și vom plânge împreună, vom învăța sa iubim din nou si să redescoperim fericirea. Să nu ne oprim din drum indiferent câte piedici vom mai întâlni.

Nu știu cine ești și cum arăți, și totuși te cunosc atât de bine. Știu tot ce simți și ce gândești, știu ce iți place și ce nu iți place. Uneori am impresia ca tocmai ai trecut pe lângă mine. Ma întorc și iți vad doar umbra, însa îmi spun ca dacă ai fi fost tu, te-ai fi oprit, m-ai fi recunoscut. Atunci îmi continui drumul, în ritmul notelor muzicale ce îmi răsuna în urechi și îmi spun ca :  « poate maine… »

Dimineața, ma privesc in oglindă… totul e ok, insa lipsește ceva: zâmbetul pe care l-am lăsat seara, pe marginea oglinzii. Il iau cu grija si il fixez cu atenție in colțul buzelor.

Imi doresc ca într-o zi sa prindă rădăcini si seara, înainte de culcare, sa nu mai pot sa il desprind de la locul său; să rămân asa, zâmbind ; să vorbesc zâmbind, să plâng zâmbind, să ma gândesc la tine zâmbind.

Știu, lumea ar privi-o ca pe o nebunie pasageră, eu as privi-o ca pe o nebunie iremediabila….nebună de tine, nebună de noi,nebună de viață…

/Sunt ca o pasăre care zboară, solitară , spre nicăieri. Ploaia rece imi uda aripile, vantul încearcă sa-mi devieze traiectoria, dar eu încăpățânata, continui sa zbor…. sa zbor spre nicăieri… Cred ca am pornit cu speranța sa te regăsesc, acela care ai fost cândva, sa regasesc povestea noastră, sa ma regăsesc pe mine însămi, amintirile… Nu știu dacă ma voi întoarce fiindcă nu stiu unde ma aflu.

Stiu ca undeva, in inaltul cerului, tu, solitar, ma cauti, printre ploi si vânt, si ma strigi, dar nu te aud. Sunt departe dragul meu, m-ai lăsat sa sufăr, m-ai lăsat sa plâng, m-ai lăsat sa plec. Si am plecat pentru ca era prea târziu sa mai salvam ceva, pentru ca in zborul nostru, aveam destinații diferite.

Urmeaza-ti calea, nu mă mai cauta . Nu te-am făcut fericit înainte, nu știu dacă as putea sa o fac acum.

Doar gândurile noastre se mai întâlnesc uneori, cu sau fără voia noastră si zburda împreună, jucăușe printre amintiri.

Însă eu zbor… zbor spre nicăieri…

Mereu am ascultat soaptele sufletului meu, de cand am inceput sa aud niste suspine, pana la urlete, plansete sau gemete. Nu am inteles chiar de la inceput ce se intampla, era ca o limba straina pe care nu o intelegeam. Eram prea tanara sau prea naiva sa ascult aceste soapte, pana cand intr-o zi, mi-am aplecat urechea si am ascultat, cuvant cu cuvant, ceea ce sufletul imi soptea zi de zi. Aceste soapte insistente ma oboseau, ma iritau, ma enervau, ma faceau sa plang sau sa rad ironic. Nu stiam ce am de facut, cum sa reactionez, cum sa-l ajut, cum sa-l alint, cum sa il calmez. Am inceput sa-i vorbesc, sa-l mint ca totul va fi bine, insa el continua sa sopteasca, sa-mi sopteasca ora de ora, minut de minut, clipa de clipa …. A continuat sa sopteasca pana in ziua in care i-am raspuns ; la inceput cu o voce stinsa, fara prea mult curaj, ca pe urma sa-i vorbesc ore in sir… Cu timpul l-am invatat sa zboare, sa calatoreasca, sa intre in alte suflete, sa duca si sa aduca sentimente din acele suflete, intocmai unui porumbel calator, ca in final sa se intoarca in cuibul lui.

Copil fiind, am avut mereu impresia ca lumea adultilor este o lume plina de mister, complicata si incarcata de sentimente : dragoste, ura, suferinta, fericire. Imi puneam uneori intrebarea cum voi fi eu ca adult si cum voi supravietui in aceasta lume pe care nu o intelegeam si ma speria. Eram prinsa deseori in acest vartej al sentimentelor si purtata pe niste meleaguri straine unde rataceam singura, in nestire. Azi, adult fiind, continui sa ratacesc fara sa-mi gasesc locul, intru in alte vieti pentru a ramane foarte putin timp, cat sa cercetez noul teritoriu, sa descopar o lume noua si apoi sa dispar.

Singuratatea ma asteapta, calma, intr-un colt al camerei si ma priveste cu repros atunci cand ma intorc acasa. De fiecare data cand intru pe usa, sper sa nu o mai gasesc acolo, nestingherita, cu acel zambet satisfacator ca ma vede din nou, pierduta, in fata ei ; chiar daca ea, doar ea a fost alaturi de mine atunci cand am avut nevoie, ea mi-a pansat ranile si mi-a sters lacrimile dupa fiecare esec, ea m- a cuprins cu brațele ei reci si m-a sarutat pe frunte sa-mi readuca somnul atunci cand in toiul noptii priveam plafonul. Singuratatea…un rau necesar, care creeaza dependenta si iti modifica, incetul cu incetul, caracterul, sentimentele, visele, gandurile. Iti dai seama ca ai devenit o alta persoana atunci cand ar trebui sa fi indragostita si realizezi ca nu mai poti fi, atunci cand ar trebui sa iubesti si nu mai simti nimic, atunci cand ar trebui sa fi beata de fericire si tu pleci fulgerator.